Valeriu Lazăr: Îmi doresc o investigaţie penală profesionistă şi corectă

shadow
Marţi, 01.10.2019 07:20   1738
Pe lângă cele 100 de zile ale Guvernului Maia Sandu, în aceste zile se împlinesc şi 10 ani de la numirea guvernului condus de Vladimir Filat, imediat după debarcarea guvernării comuniste din anii 2001-2009.

Unul dintre membrii marcanţi ai acestui guvern a fost Valeriu Lazăr, care a ocupat funcţia de vicepremier și ministru al Economiei în anii 2009-2014. 
Zilele trecute el a calificat drept populistă și neprofesionistă abordarea actualei guvernări în dosarul concesionării Aeroportului Internațional Chișinău (AIC). Mold-Street.com a discutat cu Valeriu Lazăr despre acestea și alte subiecte.

În ultimele zile aţi ajuns în atenţia publicului, fiind menţionat ca una dintre persoanele care ar fi vinovate de concesionarea Aeroportului şi de cedarea controlului asupra Băncii de Economii. Aţi fost audiat şi de Comisia parlamentară de anchetă, cea ce se ocupă de frauda bancară. Din cele verbalizate de preşedintele Comisiei, Alexandru Slusari, rezultă că aţi fi şi unul dintre principalii vinovaţi de cele ce s-au întâmplat la BEM, adică devalizarea ei şi de pierderea de către stat a cotei majoritare. Cum comentaţi aceste acuzaţii?

În primul rând, se cere o precizare: chiar și dl Alexandru Slusari, care, observă toată lumea, manifestă o obsesie inexplicabil de răutăcioasă fată de mine încă din anul 2014, când cerea în public, cu înverșunare, demisia mea din funcția deținută atunci în Guvern, se limitează la a mă învinui în contextul dosarului complex BEM doar de contribuirea la cedarea cotei Statului în această bancă, în anul 2013.

Acum pe fondul întrebării Dvs. Trebuie să spun că orice comisie parlamentară de anchetă trebuie să respecte prezumţia nevinovăţiei și, până la proba contrară, în cazurile date - până la adoptarea unor decizii finale ale instanțelor de judecată competente referitoare la caracterul ilegal al concesionarii AIC și creșterii de capital la BEM, sunt inacceptabile orice afirmații de acest gen. Există și o prevedere expresă în acest sens în Regulamentul Parlamentului: „Comisia de anchetă nu poate susține urmărirea penală efectuată în condițiile legii de organele de urmărire penală și instanțele judecătorești. Concluziile comisiei de anchetă nu afectează principiul prezumției nevinovăției”. Și fiindcă eu deja am fost audiat de procurorii de la Anticorupție într-un dosar penal intentat de ei pe cazul BEM, prin prisma prevederii legale citate imediat mai sus, dar și ale altor prevederi legale ce reglementează procesul penal, am impresia că însăși activitatea Comisiei de anchetă, dar cu certitudine declarațiile publice ale membrilor acesteia, constituie o violare a legislației și reprezintă o imixtiune nepermisă în actul justiției.

Guvernul la acel moment nu a făcut altceva, decât să aplice cadrul normativ în vigoare pentru a asigura executarea normelor imperative ale Hotărârii Parlamentului

Ca să nu urmez exemplul lor nepotrivit, am să mă abțin de la comentarii publice și am să păstrez informațiile de care dispun pe caz pentru comunicarea cu magistrații – odată fiind lansată această investigație penală, pe care mi-o doresc una profesionistă și corectă. Pot doar să reiterez esența declarațiilor mele deja făcute publice: Guvernul la acel moment nu a făcut altceva, decât să aplice cadrul normativ în vigoare pentru a asigura executarea normelor imperative ale Hotărârii Parlamentului „Cu privire la raportul Comisiei de anchetă pentru examinarea modului de administrare a pachetului de acțiuni al statului deținut la Banca de Economii și a situației din domeniul financiar-bancar al Republicii Moldova”, ce au obligat executivul, în termen de 60 de zile, să identifice soluții pentru depășirea situației legate de capitalizarea BEM, luînd în considerație recomandările Comisiei Reidman (n.r. Comisia parlamentară de anchetă din 2013, condusă de deputatul PCRM Oleg Reidman), implicit cea privind „Cedarea controlului unui investitor privat cu menținerea de către stat a pachetului de blocaj”.

Dar poate că problema este în altceva. Cum a ajuns Banca de Economii în situaţia dezastruoasă din 2013?

Foarte relevantă întrebare. Pentru mine lucrurile aici sunt destul de clare şi ele au fost menţionate expes în raportul Comisiei Reidman. Apropo, acest raport poate fi găsit pe pagina web a Parlamentului și veți vedea că “lucruri stranii” au apărut în statisticile BEM deja către sfârșitul anului 2011. Astfel, rata creditelor neperformante înregistrată la 31.12.2011 a crescut quasi-exponențial în raport cu perioadele de referință anterioare – până la peste 900 milioane lei, continuând să crească vertiginos pe parcursul anului 2012.

Sper că procurorii se vor lămuri punctual și vor da o apreciere juridică la cele întâmplate atunci. Dar aprecierea politică și economică a fenomenului ce a precedat și, în egală măsură, a cauzat decizia ulterioară a Parlamentului de capitalizare a BEM, se conține în raportul acestei comisii. Citez: “Practicile nesănătoase de creditare au condus la majorarea volumului creditelor neperformante ale Băncii de Economii, de la 375 milioane de lei (sau 17,5 la sută din totalul creditelor) la 31 decembrie 2009 la 1380 milioane de lei (sau 55,3 la sută din totalul creditelor) la 31 decembrie 2012....Ca rezultat al acestor practici de creditare și al gestionării defectuoase a băncii, capitalul normativ total s-a diminuat cu 694 milioane lei pe parcursul a 3 ani: de la 823 milioane lei la 129 milioane lei. În prezent Banca de Economii continuă să balanseze la limita suficienței capitalului pentru păstrarea licenței de activitate...”. Citat încheiat, cum se spune, și concluziile și le face fiecare.

Eu mi le-am făcut, știind că nu Ministrul Economiei și nici chiar Ministrul Finanțelor – conducătorul instituției ce administra în perioada vizată acțiunile Statului la BEM, au luat deciziile nemijlocite de a oferi credite, ci persoanele concrete din managementul executiv și din Consiliul de Administraţie al BEM. Pot admite că aceștia din urmă au luat decizii de creditare frauduloasă sub presiunea decidenților politici, dar în acest caz n-au decât să le comunice despre aceste cazuri procurorilor. Cine trebuia să monitorizeze activitatea executivului băncii și să intervină pentru a curma neregulile? Consiliul de Administraţie și reprezentantul Statului la BEM, așa cum este valabil pentru orice altă societate comercială cu capital de stat.

Bine, dar dacă se ştia de ce Ministerul Economiei nu a intervenit?

Fiindcă, până la momentul când situația critică de la BEM a ajuns pe agenda Comitetului de Stabilitate Financiară, al carui membru eram din oficiu, nu am cunoscut nimic despre ce se petrece la BEM. Or, până atunci, timp de trei ani am tot insistat – prin demersuri oficiale și chiar publice către ministrul de Finanțe Veaceslav Negruța și premierul Vladimir Filat, să asigure respectarea cadrului normativ în vigoare și să includă un reprezentant al Ministerului Economiei în Consiliul de Administrație al BEM.

Răspunsul era de fiecare dată unul negativ-ironic, tras la indigo: Ministerului Finanțelor nu-i ajung voturi pentru a promova reprezentantul Ministerului Economiei în Consiliul BEM! Alte instrumente legale de a se implica în activitatea BEM, la acel moment, Ministerul Economiei nu avea. Puteam doar să fac scandal în public – chiar și inițiasem la un anumit moment acest proces, dar am fost învinuit că aș avea careva interese acolo și că „lui Lazăr și PD-ului” nu-i ajung activele numeroase pe care deja le au în gestiune. De-aceea am renunțat.

Dar creditele acordate de o bancă nu devin imediat neperformante. Cele care au ajuns în 2011 a fi neperformante au fost acordate încă până în 2009. De exemplu în iulie 2009 de la BEM a primit credite de sute de milioane lei grupul Tomailî. În 2009 a fost şi falimentul Investiprivatbank, activele şi obligaţiile căreia au fost transmise Băncii de Economii.

În linii mari sunt de acord cu această afirmație, dar cel puțin o remarcă se cere: în octombrie-noiembrie 2010, BEM a eliberat credite în sumă ce a depășit 50% din suma creditelor eliberate în aceiași perioadă de întreg sistemul bancar al țării!

Din lipsă de informații detaliate despre creditele oferite de BEM în perioada vizată și „soarta” lor din perspectiva structurii creditelor neperformante ulterioare, nu am cum să-mi probez ipoteza prin argumente, însă intuiția îmi sugerează că multe dintre acestea s-ar putea regăsi în lista celor devenite neperformante în timp. Mai ales că acea perioadă nu era una tocmai simplă, fiind în toi campania electorală în cadrul alegerilor parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010 și care, precum se știe, a fost una cu miză foarte mare și cu necesități financiare pe potrivă... Ar putea fi o simplă coincidență, dar nu prea cred.

Mai este un aspect important al problemei, ce merită a fi scos în evidență pentru o evaluare obiectivă: trebuie să facem o deosebire pe cât de posibil clară dintre creditele contractate cu bună credință și cu respectarea tuturor cerințelor în materie de estimare și acoperire a riscurilor, dar devenite neperformante în virtutea evoluției obiective a pieței, și creditele oferite prin încălcarea procedurilor și cerințelor de creditare, în baza unor înțelegeri de culise dintre debitor și creditor, contra unor comisioane de ordinul zecilor de procente – fiind clar din start că probabilitatea restituirii lor este aproape de zero. Din informațiile ce au fost făcute publice pe marginea investigațiilor procurorilor, se poate constata că BEM “a avut parte” de ambele categorii de credite neperformante.

Așa ori altfel, cazul regretabil de la BEM este un exemplu clar de gestionare proastă din partea statului a societăților unde are participații, chiar și majoritare.

Această bancă a fost mereu un soi de „vacă de muls” pentru persoane apropiate celor de le putere.

Aşa a fost pe timpul tuturor guvernărilor. Doar că în 2012 amploarea creditelor neperformante a ajuns peste limita critică și “vaca” n-a mai rezistat.

Dar când aţi venit în 2009 la guvernare în cadrul Guvernului Filat nu s-a făcut o evaluare a situaţiei de la BEM şi alte întreprinderi?

Sarcina îmbunătățirii situației în domeniul administrării proprietății publice, implicit prin evaluarea situației la toate societățile și întreprinderile cu capital de stat și generarea de propuneri referitoare la soarta acestora pe viitor, se regăsea, bineînțeles, în Programul de guvernare al Guvernului Filat.

Sedinţă a Guvernului Filat: gov.md

Pe parcurs, urmare multiplelor analize, în special ale indicatorilor de performanță, realizate de specialiștii Agenției Proprietății Publice pentru toate societățile și întreprinderile cu capital de stat, dar și a unui dialog deloc simplu cu toate ministerele și agențiile ce aveau în gestiune active ale statului, Ministerul Economiei a venit cu mai multe propuneri de politici în acest sens. Practic pentru fiecare activ de acest gen s-a venit, în timp, cu propuneri concrete: se expune la privatizare; se menține în proprietatea statului și se consolidează sistemul de gestiune sau se concesionează, etc. Doar că acestă sarcină nu-și găsise loc, din considerente obiective și subiective, printre prioritățile imediate ale guvernării.

Dar care au fost aceste priorități, să zicem în primele 100 zile ale guvernării de atunci?

La momentul investirii guvernului Filat-I, situația economică era incomparabil mai gravă decât acum, resimțindu-se încă consecințele crizei financiare și economice globale din anii anteriori, dar și alți factori destabilizatori regionali și interni.

Să ne aducem aminte ce aveam în 2009 – izolare internaţională quasi-totală, lipsă de finanţare din partea donatorilor şi lipsa unui program cu FMI, credibilitate foarte redusă din partea investitorilor privați, etc.

Respectiv multe din eforturi erau canalizate anume în această direcţie. Apoi, acel guvern a fost unul de coaliţie din 4 componente, care s-a format în condiţii dificile şi în cadrul lui au fost în permanenţă anumite divergenţe ideologice, geopolitice, dar și sensibilități aparte pe subiectul partajării societăților și întreprinderilor cu capital de stat ca “atribute inseparabile” ale ministerelor și agențiilor ce le-au revenit conform proverbialului „algoritm”.

În virtutea acestor și altor realități de atunci, agenda noastră imediată s-a axat pe priorități ce atacau direct provocările majore din societate - din economie și finanțele publice, din sfera socială. Chiar înainte de a fi investit oficial primul guvern condus de Vladimir Filat, în septembrie 2009, eu cu Veaceslav Negruţa, devenit ulterior ministru al Finanţelor, deja schițam, la sediul reprezentanței locale a Băncii Mondiale, elementele de bază ale unui document important - Programul de stabilizare şi relansare economică a Republicii Moldova pe anii 2009-2011.

Acest document anti-criză, ce ne-a servit drept „carte de căpătâî” pentru următorii 3 ani și ne-a permis deja în anul următor să re-aducem economia țării pe traiectoria de creștere, a fost elaborat ulterior de Ministerul Economiei, discutat și dezvoltat împreună cu colegii din alte ministere și agenții, mediul de afaceri, partenerii de dialog social și cei de dezvoltare și aprobat peste cca 2 luni de Guvern, fiind datat cu 1 decembrie 2009. Ași remarca în context, că deja căte martie 2010 Guvernul a aprobat un alt document important – Rethink Moldova, pe care l-am prezentat la Bruxelles, acesta fiind un program foarte ambițios și bine închegat, ce a servit ca bază pentru foarte multe programe și proiecte de dezvoltare economică și socială din partea partenerilor de dezvoltare a Republicii Moldova, implementate cu succes în perioada ce a urmat.

Precum vedeți, însăși realitățile triste de atunci ne-au impus să ne focusăm prioritățile și să alocăm timpul limitat la îndemână, pe problematica economică și socială, pe elaborarea și lansarea reformelor structurale necesare ieșirii din criză și dezvoltării ulterioare. Astfel, pur și simplu nu ne mai rămânea timp, dar nici nu ne doream să ne ocupăm de vendete și “vânători de vrăjitori”, deși exista și atunci spirit postrevoluţionar, anumite inițiative cu tentă revanșistă din partea unor colegi-parteneri de coaliție, în special pe zona politicii de cadre.

Bineînțeles că au fost și unele excese la nivel de guvernare, dar a prevalat până la urmă înțelepciunea politică, bazată inclusiv și pe înțelepciunea populară, care ne sugerează că răscolitul în trecut nu prea lasă timp și energie pentru prezent și cu atît mai mult pentru viitor. S-a reușit temperarea acestui spirit destructiv pentru coaliție și întreaga societate, ieșirea destul de rapidă din paradigma revanșardă, ceea ce ne-a permis să ne axăm preponderent pe soluţionarea problemelor sociale şi economice, inclusiv prin motivarea și implicarea în acest proces a expertizei ce exista în ministere și agenții, dar și în societate, astfel încât să avem câțiva ani de guvernare cu rezultate.

În ambele guverne conduse de Vladimir Filat (septembrie 2009 - mai 2013) ați avut o poziție mai diferită, ceea ce a atras deseori critici și acuze din partea unor colegi din Guvern sau oponenților politici. Cum explicați acest fapt?

Ar fi multe de explicat, dar nu vreau să răvășesc prea mult trecutul și nici n-ar fi colegial, mai ales că unii din cei la care v-ați referit au urmat o soartă nu prea fericită, alții sunt plecați din țară, etc. Ași vrea doar să remarc, că eu chiar nu aveam probleme în colaborarea și comunicarea cu colegii cu profil tehnocrat – fie ei de la Finanțe, Justitie, Externe sau Educație, de care partid din coaliție n-ar fi fost ei delegați. Opinii profesionale diferite și discuții contradictorii desigur că au fost, dar era ceva firesc și întotdeauna găseam, până la urmă, soluțiile de compromis.

Probleme aveam cu unii din cei, ce nimeriseră prin coridoarele puterii pe „valul revoluționar”, delegați de partide în structurile executive pe rol de “politruci”, majoritatea din ei ideologizați peste măsură și fără o elementară cunoaștere a modului de funcționare a sistemului politico-administrativ, ca să nu mai pomenesc de cunoștințe profesionale pe domeniile de competență.

Advertisement

Or, pot să vă confirme colegii cu care am activat, că am o “carență” în stilul meu de conducător – nu pot ascunde antipatia cronică, pe care o am față de persoanele incompetente, iresponsabile și meschine.

Mai era o problemă în raport cu tipul de colegi de coaliție, la care m-am referit mai sus: “antecedentul” experienței anterioare de viceminstru și chiar ministru al Economiei și Comerțului în unul din guvernele “lui Voronin”. Mai mult ca atât, am avut “tupeul” de a apela la Banca Mondială pentru a-mi oferi suport consultativ din partea specialiștilor locali cu expertiză de cel mai înalt nivel, în rezultat fiind selectați, conform procedurilor Băncii Mondiale, mai mulți experți din rândul foștilor miniștri, viceminiștri și șefi de agenții, tocmai eliberați de noua guvernare, din care făceam și eu parte.

Le sunt recunoscător și acum acestor persoane, mulți din care se regăsesc și acum în funcții importante în structurile statului, că au acceptat să facă echipă cu mine, dar și colegilor de la Banca Mondială pentru deschiderea, înțelegerea și înțelepciunea de care au dat dovadă atunci, necătând la presiunea enormă ce venea pe acest caz de la “etajul 5” al Casei Guvernului (unde se afla Cancelaria n.r.). Au fost de toate, important este că mă uitam filosofic la aceste probleme și, cu foarte multă răbdare, comunicare și implicare, reușeam să depășim multiplele probleme cotidiene ale guvernării și situațiile de criză.

Probleme de tipul atacurilor raider, blocarea de conturi erau deja atunci?

Eu când am venit în septembrie 2009 la minister, conturile acestuia erau deja blocate, într-un dosar de acest fel, legat de sectorul energetic. Aşa că din start m-am confruntat cu probleme. Or aceasta semnifica că angajaţii rămân fără salarii și funcționarea normală a ministerului și multor instituții din subordine era blocată.

Erau deja decizii finale ale instanțelor şi noi nu am avut încotro şi până la urmă am achitat circa 20 de milioane de lei. Această situaţie m-a făcut să aloc mult timp pentru aceste dosare – ele fiind multiple, pentru că am înţeles că e un pericol enorm pentru noi şi pentru sistemul energetic. Am reuşit să rezistăm și, cel puțin pe perioada mandatului meu, nici sistemul energetic și nici mijloacele financiare ale statului n-au fost afectate.

Şi atunci se vorbea mult despre reforme care ar putea bloca atacurile de tip raider. De ce nu s-a reuşit a le bloca pe toate, căci au urmat cele din sistemul bancar şi alte locuri?

Atacurile de acest fel au existat şi vor exista. De regulă cineva îşi permite să facă astfel de acţiuni faţă de activele statului sau ale privaților doar în condiţiile unui stat slab. Într-un stat puternic sunt instituţii puternice, care pot descuraja și combate astfel de acţiuni. Mai grav, în situația unor instituții slabe – or asta înseamnă și persoane slabe, adică fie iresponsabile, fie incompetente, fie corupte, fie o combinație a acestora, au loc și cazuri de atacuri raider din afară cu implicarea celor de pe intern.

Este o axiomă în practica polițiștilor pe cazuri de furturi: în majoritatea absolută a cazurilor furturile sunt posibile datorită implicării celor „de-ai casei”. Nu este corect să generalizăm, trebuie să apreciem fiecare caz, respectiv instituție în parte. La fel, nu mi se pare corect să apreciem întreaga activitate a unui Guvern doar prin prisma unui eveniment, cât de regretabil n-ar fi el.

Urmând acest gând, cu referire la sectorul bancar, vreau să spun că e foarte regretabil că, deşi cele trei guverne (Filat 1, Filat 2 şi Leancă) în care eu am activat, au făcut multe lucruri bune, dar în percepția societății a rămas doar partea finală cu frauda bancară.

Revenind la modul de funcționare a guvernului Filat, au fost şi mecanisme de control reciproc.

La început, în ministere unii din adjuncţi erau de la alt partid, era un soi de mecanism de echilibru și control reciproc şi în 2009-2010 lucrurile au mers ceva mai bine. S-a schimbat totul după formarea guvernului Filat-2, cînd ministerele au trecut sub controlul deplin al unor partide. În consecinţă, era movais ton de tot, ca un ministru de la un partid să îndrăznească să se intereseze și, mai grav, să se expună în public, despre ce se întâmplă “în gospodăria” unui ministru de la alt partid. Doamne-ferește! Crapă betonul coaliției... E adevărat că au fost tentative, când am cerut ca Vama sau Fiscul să nu facă presiuni asupra unor investitori. A fost şi un atac din partea Fiscului asupra unui investitor german cu circa 3.000 de angajați din Zona Economică Liberă Bălți şi atunci nu am putut să nu intervin, inclusiv în public. Dar totul s-a transformat într-un scandal şi am fost acuzat de colegii de coaliţie că îmi bag nasul în treaba altei instituţii, controlate de PLDM. Şi cazul Băncii de Economii se înscrie perfect în această logică, deși, sincer, nici timp și nici mare dorință nu aveam pentru asta – aveam destule bătăi de cap la minister și fără BEM.

Au fost şi aşa cazuri. La începutul anului 2014, premierul Iurie Leancă a expediat recomandare instituţiilor de stat ca să treacă toate conturile la BEM.

De fapt a fost o dispoziție pe antetul Prim-ministrului şi eu m-am crucit citind-o, după ce m-am dus la premier şi i-am zis prietenește, că cine nu ar fi scris textul dispoziției, dar este o mare prostie și n-am de gând s-o execut. Or, nimeni nu are dreptul conform legii să dicteze ministrilor și șefilor de agenții, in calitate de ordonatori de credite, iar noi la rindul nostru – conducătorilor de instituții subordonate și de întreprinderi, unde să deschidă conturile. Orice conducător este în drept să decidă, conform legii și pe propria răspundere, la ce bancă deschide conturi, ghidîndu-se în primul rînd de necesitatea asigurării integrității banilor publici sau corporativi.

Dar ulerior ne-am lămurit și, trebuie să spun, că dispoziţia respectivă a apărut ca urmare a emiterii Hotărârii Parlamentului rezultate din activitatea așa-numitei Comisii Reidman. În această Hotărâre scrie clar că „Parlamentul şi Guvernul vor întreprinde toate măsurile necesare, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru a transfera către Banca de Economii rulajele întreprinderilor şi instituţiilor de stat şi ale întreprinderilor în care statul deţine pachetul majoritar de acţiuni”. Comentariile sunt de prisos!

Ași remarca, totuși, că era și mai este o practică uzuală totalmente greșită, când se încearcă de a gestiona societățile comerciale cu capital de stat, ca pe o instituţie de stat. La nivel corporativ societățile cu capiatal majoritar public sunt ale statului, dar ele trebuie să funcţioneze conform regulilor pieţei și statul nu are nici un drept legal – în calitate de propritar, să interfereze în activitatea lor la nivel operațional. Asta nu-i absolvește, bineînțeles, pe reprezentanții statului în aceste societăți de responsabilitatea de a monitoriza activitatea lor și a intervini regulamentar în cazul încălcărilor – la direct prin Consiliul de Administrație, sau prin intermediul altor instituții statale abilitate. Să nu uităm, că anume când statul controla BEM, adică în perioada anilor 2010-2012, s-au acumulat un volum critic de credite neperformante, s-au înregistrat pierderi de sute de milioane de lei și s-a decapitalizat această bancă, consecința fiind emisia suplimentară de acțiuni și re-capitalizarea ei din contul acționarilor privați, conform hotărârii Parlamentului.

Dar şi după ce a cedat cota majoritară nu s-a întâmplat o minune şi Banca nu şi-a revenit!

Așa este ca și finalitate, dar lucrurile cu adevărat proaste s-au întâmplat ceva mai târziu, iar cauza reală nu este deținerea în sine a cotei majoritare de acțiuni BEM de către privați, ci calitatea acestora în primul rând – sub aspectul integrității și profesionalismului, dar și breșele din sistemul de supraveghere a activității bancare. La acel moment, capitalul bancar în toate cele 14, dacă nu greșesc, bănci comerciale operaționale din Republica Moldova, era deținut quasi-integral de acționari privați, cu excepția pachetelor de acțiuni deținute de stat la BEM și circa 20% la EuroCreditBank.

Dar în restul băncilor private nu s-au întâmplat devalizări de genul celor de la BEM, Unibank și Banca Socială. Deci, reiterez că problema nu rezidă în caracterul public sau privat al proprietarului băncii, ci în modul cum acesta administrează activul său, în modul cum instituțiile abilitate ale statului asigură respectarea de către acesta și managerii lui a regulilor de joc.

Un proprietar privat onest și profesionist, dar și teafăr la cap, dacă doriți, nu ar fi admis aşa-ceva.

Este valabil și pentru unul public, or, controlul statului asupra Băncii de Economii pâna în anul 2013 nu ne-a garantat nicidecum integritatea capitalului acesteia, ba din contra.

Aşa că problema nu este că s-a cedat pachetul majoritar, dar de ce s-a ajuns la necesitatea capitalizării din contul acționarilor privați ? Cum au ajuns aceștia în bancă anterior, cine i-a evaluat conform criteriilor de fit and proper? Cum și de ce aceștia au devalizat ulterior această și alte două bănci, dezastrul culminând cu “dispariția” miliardelor de lei oferiți de BNM sub garanția Guvernului în noiembrie 2014? Persoanele care gestionau domeniul și băncile vizate la acel moment nu au cum să nu cunoască răspunsurile la aceste întrebări deloc retorice.

O soluţie mult discutată era privatizarea BEM, cerută şi de FMI. De ce s-a tărăgănat sau blocat o astfel de soluţie? Or, cedarea pachetului majoritar al statului în august 2013 nu poate fi numită privatizare!

A existat un astfel de proiect iniţiat încă din 2007, dacă nu greșesc, consultant financiar fiind BNP Paribas, reprezentată de Sergiu Cioclea (viitorul guvernator al BNM în 2016-2018 n.r.), cu care am avut și eu o scurtă colaborare. Dar, din câte îmi amintesc, la un moment dat Vladimir Nicolaevici (Voronin - n.r.) s-a răzgândit.

La acel moment banca costa ceva şi se vedeau la orizont nişte investitori. În 2009, pe spatele BEM a fost pus Investprivatbank, iar ulterior avem situațiile deja știute. În 2012-2013 deja nu mai aveai ce vinde.

Momentul potrivit a fost ratat în anii 2007-2008. Ca şi în cazul Tutun-CTC, ca şi a altor active ale statului de care ne ţinem cu dinţii şi valoarea cărora scade.

Tutun-CTC trebuia vândut când s-a liberalizat piaţa regională, când la el pretindeau marile companii producătoare, ce-și căutau un loc unde sa-și stabilească producerile pentru regiune.

Aşa că soluţia cu consolidarea prezenței acționarilor privaţi la BEM ni se părea bună. Or, valoarea de piață a cotei deţinute de stat din perspectiva capitalului propriu se apropia vertiginos de zero. Colegii de la Ministerul Finanţelor au venit atunci şi cu studiul de fezabilitate, care arăta că aceasta este soluţia cea mai bună – majorarea de capital cu atragerea mijloacelor de la acționarii privați, fără nici un leu în plus de la Bugetul Statului.

În aceasta situaţie, și nouă ni s-a părut rezonabilă poziția Ministerului Finanțelor: chiar și din punct de vedere financiar era mai bine să deţii un pachet de blocaj într-o bancă capitalizată din contul privaților, fără contribuții bugetare suplimentare - inclusiv din perspectiva privatizării ulterioare la o valoare de piață mai mare, decât să menții în continuare controlul, cu prețul a cel puțin 700 milioane lei, dintr-o bancă cu perspectiva neclară. Mai mult ca atât, prin târg se zvonea că acest proces este doar o etapă intermediară, după finalizarea ei urmând a intra în acționariatul BEM o importantă bancă din Federația Rusă.

Aceste zvonuri, cum le-ați numit, se răspândiseră și în spațiul public, dar lucrurile au evoluat în realitate cu totul altfel. Ce s-a întâmplat?

Cum au evoluat în realitate lucrurile ulterior, sper să se clarifice în cadrul anchetei penale pe caz. Până atunci, pot și eu judeca doar după informațiile apărute în spațiul public, deși am auzit din anumite surse, din Federația Rusă, că realitațile au fost ceva mai nuanțate.

Astfel, conform înțelegerii prealabile, după finalizarea emisiunii suplimentare, investitorii potențiali din Rusia ar fi realizat un exercițiu detaliat de Due Diligence la BEM şi au constatat că au fost induşi în eroare, iar gaura la BEM era mult mai mare decât li se comunicase anterior. În consecință, tranzacția a picat, acționarii “noștri” fiind nevoiți să restituie și suma de cca 30 milioane dolari, pe care îi primise de la investitorii ruși drept avans. Iată aici începe etapa cea mai interesantă și tristă pentru noi, contribuabilii din Republica Moldova.

Fiindcă banii primiți în avans pentru acțiuni fuseseră deja cumva utilizați, acționarii privați ai BEM n-au găsit altă metodă, decât să aplice o schemă mai veche, pe cât de banală, pe atât de obraznică: să ridice dobânzile la depozitele atrase peste ratele pieții, astfel să atragă în timp scurt sume mari de depozite de la persoane fizice și juridice, pe care ulterior să le scoată din bancă prin preudo-credite, pseudo-depozite în băncile din Rusia, etc. Și cum pofta vine mâncând, iar nimeni nu le-a „dat peste mâini”, aceste practici au tot fost replicate pînă s-a ajuns unde s-a ajuns în noiembrie 2014.

Totuşi pare oarecum straniu. Pe de o parte noi ne mişcam spre UE, dar active ca BEM sau Aeroportul le-am dat ruşilor.

Dar de ce ruşii nu ar fi bineveniți în calitate de investitori în economia noastră, dacă o fac în mod legal, bineînțeles? Unul din principiile de bază ale Legii cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător este cel al nediscriminării. Prevederi în acest sens se conțin și în multiple tratate și convenții internaționele, bilaterale și multilaterale, pe care le-am semnat și la care suntem parte, de exemplu în cadrul OMC. Noi trebuie să ne conducem de legislația națională și de tratatele internaționale, de interesele noastre economice, să urmăm logica oportunității economice, dar nu de preferințele ideologice sau geopolitice ale unor sau altor curente politice locale sau străine. Capitalul rusesc este investit cu succes – pentru ei și economiile respective, în multe țări ale lumii, inclusiv în UE și SUA și nu văd de ce noi ar trebui să ne opunem.

Dacă ne referim nemijlocit la cazul Aeroportului Internațional Chișinău, chiar nu vedeam, la momentul concesionării, o problemă în faptul că activele acestuia au fost concesionate către un vehicul investițional cu proprietari din Rusia în spate. Or, la momentul aprobării concesionării, structura fondatorilor acestui vehicul era clară și transparentă, interesele lor de business de asemenea erau clare, coincideau și erau în sinergie cu interesele noastre de a moderniza și dezvolta Aeroportul, iar expertiza profesională și capacitatea financiară a investitorilor din Federația Rusă, asociați pentru acest proiect, nu trezeau careva dubii.

Recunosc că, din perspectiva zile de azi, simt și eu un “gust amar”, legat de faptul că ies la iveală niște circumstanțe ale proceselor de acum 6-7 ani, pe care nu le-am cunoscut.

De exemplu, am aflat din interviul recent al lui Vlad Filat, că subiectul concesionării Aeroportului Chișinău a fost discutat de el cu o persoană importantă din conducerea administraţiei prezidenţiale din Rusia, despre care se știe că era în careva relații cu un politician local “de tristă faimă”, căruia i se atribuie deținerea până nu demult a controlului asupra întreprinderii concesionare a Aeroportului Chișinău. Acest caz, dar și alte realități de atunci, dezvăluite recent cu referire la Aeroport și nu doar, mă aduc la gândul, că nouă – membrilor guvernului, ni se ascundea ceva, în realitate liderii noştri politici avînd o agendă ascunsă.

Apropo, fiind ministru aţi avut consilier un personaj controversat. E vorba de Serghei Iaralov. Cum a ajuns el consilierul Dvs?

Recunosc, pentru mine este o revelaţie rolul lui Serghei Iaralov, care în viaţa politică şi economică a țării a ajuns un fel de eminenţă cenuşie, respectiv cu influenţă majoră asupra lui Vladimir Plahotniuc, iar în ultima perioadă chiar determinantă. Nu am cum să confirm sau să infirm aceste afirmații, fiindcă nu am comunicat nici cu unul din ei cam de când am plecat din Guvern și din PDM.

Cât despre apariţia lui Iaralov la Ministerul Economiei. Nu constituie un secret pentru nimeni o practică din cadrul politico-administrativ autohton, când partidele exercită presiune pe persoanele delegate în structurile executive, pentru a rezolva anumite probleme de partid, mai des ale membrilor de partid, în special în materie de cadre sau beneficiere de anumite programe și proiecte.

Bineînțeles că nu sunt scutiți nici miniștrii de aceste “obligațiuni partinice”, deși pot afirma că în primii 3 din cei aproape 5 ani de aflare în guvern din partea PDM am avut un grad mai sporit de autonomie și de indulgență, dacă doriți, din partea conducerii de atunci a partidului, fiind “şeful fracţiunii PDM în Guvern”, dar și vice-președintele partidului, responsabil de activitatea departamentului economic al acestuia. Cu alte cuvinte era un gen de conflict de interese, eu fiind responsabil atât de elaborarea politicilor partidului pe domeniul economic, cât și de implementarea acestora în cadrul Guvernului. Pe mine nu mă deranja, mă străduiam să-mi fac onest datoria, dar nu toată lumea din partid era fericită de această situație.

Lucrurile au început să se schimbe după congresul PDM din 2012 şi rolul meu în conducerea partidului a început să se diluieze.

Au apărut mulți oameni noi în partid, în Secretariatul partidului, activitatea căruia s-a consolidat și dinamizat considerabil. S-au întețit criticile asupra membrilor guvernului și altor structuri executive cu referire la nivelul insuficient de implicare în activitățile de partid, în soluționarea problemelor membrilor, de exemplu pentru primarii PD în atragerea de fonduri de dezvoltare, beneficierea de programe și proiecte finanțate din bani publici sau ai donatorilor, etc. În rezultat, la una din şedinţele consiliului s-a decis de a desemna persoane dedicate din secretariatul partidului, care să asigure legătura între partid şi ministere, implicit să aibă acces la informațiile despre activitatea ministerelor, despre programele și proiectele implementate, etc.

Nu ne-am putut opune, doar că am propus ca procesul să fie cumva instituţionalizat și așa au apărut prin ministere, în diferite funcții, diferite persoane de la partid.

Aşa a apărut la Ministerul Economiei și Serghei Iaralov, dar nu a durat mult – dacă nu greșesc, a plecat după prima scadență de depunere a declarației de venit și interese.

Nu am avut o comunicare prea intensă cu el, fizic era prezent rar la minister și mai mult la partid, respectiv sunt sigur că este mai mult decât exagerată ipoteza, conform căreia statutul lui de consilier i-ar fi asigurat careva instrumente de implicare în anumite proiecte economice. Dacă e adevărat ce se spune în prezent despre el, chiar nu avea nevoie de legitimația de consilier la ministerul Economiei pentru a promova careva interese.

Dar să revenim la anul 2013 şi mai exact la concesionarea Aeroportului.

Propun să nu ne reținem prea mult la acest capitol, din aceleași considerente de ordin juridic, pe care le-am menționat la începutul acestui interviu cu referire la BEM. Atâta timp, cât s-a anunțat intentarea unui dosar penal pe subiectul acestei concesionări și s-au lansat acțiunile procesuale pe caz, dar și s-a inițiat un litigiu civil în instanțele competente de judecată, prefer să mă abțin de la declarații publice. Consider corect ca aceiași abordare s-o urmeze și membrii Comisiei parlamentare de anchetă, condusă de Igor Munteanu, dar și alți factori politici și decizionali.

Am adresat recent și un demers oficial în acest sens către membrii Biroului permanent al Parlamentului și membrii Comisiei parlamentare de anchetă, urmare ședinței acestei comisii din 17 septembrie curent.

Dar ce s-a întâmplat la această comisie pe 17 septembrie?

În cadrul acestei ședințe urma să fie examinat, precum se anunțase public anterior, raportul preliminar al Comisiei de anchetă pe cazul concesionării Aeroportului. Evident, dacă tot sunt “PRit” cu atâta insistență pe acest caz, am alocat timp în agendă pentru a urmări ședința, ea fiind una publică, transmisă on-line.

Mare mi-a fost mirarea, când am văzut că de fapt a fost prezentat un cu totul alt raport – cel al consultantului juridic, selectat de Secretariatul Parlamentului în cadrul unei achiziții publice din iulie curent pentru servicii de consultanță în materie de evaluare a modului de pregătire și desfășurare a concesionării Aeroportului Internațional Chișinău. Iar conținutul așa-numitor dezbateri în cadrul ședinței vizate a scos la iveală în mod evident, că deputații-membri ai acestei comisii de anchetă, abilitați de plenul Parlamentului cu această calitate, nu și-au adus contribuția la elaborarea acestui raport preliminar și s-au bazat în exclusivitate pe constatările și concluziile consultantului juridic atras. Deja această realitate tristă pune sub semnul îndoielii credibilitatea rezultatelor activității comisiei pe acest caz, dar mai grav e altceva, și anume calitatea și credibilitatea rezultatelor activității consultantului juridic atras.

Pur și simplu am rămas șocat, când acesta, prezentând raportul preliminar membrilor comisiei, a declarat public că, pe intern, au numit convențional acest proiect de consultanță „căutarea crimei perfecte”!

În loc de o evaluare obiectivă și echidistantă a procesului în cauză, așa cum prevedeau obligațiunile contractuale, consultantul juridic a încercat să găsească cu orice preț, inclusiv cu prețul unor compromisuri inacceptabile de ordin profesional și deontologic, argumente în favoarea ipotezei de comitere a ilegalităților în procesul concesionării Aeroportului – ipoteză anunțată și promovată în public încă de la începutul activității comisiei de anchetă de unii membri ai acesteia, fără a aștepta finalizarea exercițiului de evaluare, cu atît mai mult finalizarea activității comisiei de anchetă.

N-am să insist aici și acum asupra așa-numitor argumente, aduse de consultant în susținerea acestei ipoteze. Pot doar să spun că am sugerat, în demersul meu conducerii Parlamentului și membrilor comisiei de anchetă, să nu se bazeze în procesul de elaborare, dezbatere și aprobare a raportului comisiei de anchetă doar pe constatările și concluziile consultantului juridic menționat mai sus și că se impune indispensabil atît implicarea nemijlocită și plenară a membrilor comisiei de anchetă, cât și solicitarea expertizei altor experți în drept, în economie și finanțe, în domeniul aeronautic, etc.

Am sesizat conducerea Parlamentului și asupra faptului, că se lansează în public, inclusiv de unii deputați, declarații “tari” cu referire la anumite prejudicii enorme aduse intereselor statului și cetățenilor prin acțiunile factorilor de decizie de atunci, deși însăși președintele comisie de anchetă recunoaște că nu au fost realizate careva expertize economico-financiare, inclusiv audite ale investițiilor, studii de impact, etc.

Astfel, pe lângă faptul că se induce în eroare opinia publică, se admite o încălcare gravă a prevederilor legale cu privire la prezumția nevinovăției.

De-asemenea, am reiterat disponibilitatea de a oferi membrilor comisiei de anchetă și Parlamentului, eventual în cadrul dezbaterilor publice asupra proiectului raportului comisiei de anchetă, toată informația și expertiza de care dispun pentru elucidarea obiectivă a circumstanțelor concesionării activelor Aeroportului Internațional Chișinău și adoptarea unor decizii juste.

Ați afirmat în cadrul unei conferințe de presă recente, că mersul evenimentelor pe cazul concesionării Aeroportului vă duce cu gândul la „regatul oglinzilor strâmbe”. De unde, totuși, această asociere?

Parțial am răspuns atunci la ceastă întrebare, dar acest sentiment între timp doar se amplifică. Nu am încă toate elementele puzzle-ului, dar analiza informațiilor de care dispun mă duc tot mai insistent la concluzia, că așa-numitul proces al întoarcerii Aeroportului în gestiunea statului este mult mai complex, cu multe straturi și tipuri de interese, chiar contradictorii în interiorul coaliției de guvernare, cu diferite valențe, inclusiv de ordin geopolitic. Devine tot mai evident, că miza adevărată nu este nici pe departe întoarcerea acestui activ strategic pentru a fi gestionat de stat !

Sigur că și figurile implicate în proces au obiective și roluri diferite. Sunt strategi și executori – cu sau fără știrea lor, romantici și cinici, principiali și slugarnici, chiar și măscărici – totul ca la „curțile mari”! Nu întotdeauna cei care declară public un obiectiv urmăresc tocmai ceia ce declară, deseori bunii sunt arătați drept răi și viceversa – exact ca în regatul oglinzilor strâmbe. Timpul va arăta dacă am dreptate sau nu.

Propun să revenim la cei 10 ani de la investirea Guvernului Filat și la activitatea guvernelor din acea perioadă. Ce nu a mers bine atunci, având în vedere imaginea de ansamblu negativă, cu care au rămas în percepția oamenilor guvernele din care ați făcut parte după 2009?

Înțeleg perfect, că în acele guverne s-au investit multe speranţe şi pentru mulţi a fost o mare dezamăgire așa-numitul furt al miliardului din noiembrie 2014, care a şters pentru multă lume din țară și din afară realizările acelor guverne: de la Acordul de asociere și de liber schimb cu UE şi regimul fără vize la creştere economică, implementarea multiplelor proiecte economice și sociale.

Readuc aminte, că în anul 2013 Republica Moldova a înregistrat cea mai mare creştere economică din toți 28 ani de independenţă – cca 9,4%.

Şi acestea nu au fost lucruri întâmplătoare, ci rezultatul unui enorm efort comun și al dedicației multor oameni, care n-au avut nici-o treabă cu furtul miliardului. Dar cele ce s-au întâmplat în sectorul bancar au şters cumva toate aceste realizări.

Deseori mă întreb și eu ce nu a mers bune și de ce s-a ajuns acolo? Ar fi mai multe de spus, dar cred că noi am acordat mult timp reformelor din economie, din sfera socială, ne-am uitat fiecare în „ograda sa ” de responsabilități și nu ne-am preocupat aproape deloc de reforma sistemului politic, concomitent mimând ori chiar profanând reforma justiției. Altfel, cum am putea explica marea prostie ce s-a făcut atunci şi care se face şi acum prin politizarea, eu chiar ași zice mai precis partinizarea actului de guvernare, partajarea a tot ce mișca în stat, inclusiv a instituțiilor din justiție precum Procuratura.

Privind în urmă, mi-e rușine să recunosc, dar negociam la greu partajarea funcţiilor statului şi partidele din coaliție se purtau des de parcă se împărțeau trofeele după război.

Evenimentele, fenomenele cu care s-a finalizat acea perioadă, dar și cele ce au urmat și continuă până în prezent, mă fac să cred cu tărie că nu de lustrarea funcționarilor publici, nu de evaluarea „din afara sistemului” a procurorilor și judecătorilor avem nevoie în primul rând. Ar putea și aceste măsuri să dea careva rezultate pe termen scurt, inclusiv negative. Dar cred că se impune stringent o reformă radicală a sistemului politic, a partidelor politice. Reformă, care să asigure ținerea la distanță cât mai mare de putere sau măcar să contrabalanseze intențiile nocive ale persoanelor fără integritate și/sau incompetente, cu trecut obscur și interese oculte și meschine, care dintotdeauna și peste tot în lume își propun să controleze, să subordoneze intereselor personale sau de grup persoane și instituții întregi.

Pentru mine, dar sunt sigur că și pentru majoritatea cetățenilor țării, asumarea unei asemenea reforme ar însemna un veritabil test de curaj, angajament civic și maturitate politică.

Ce folos din alte reforme, din zecile și sutele de milioane de euro investite în elaborarea miilor de legi, strategii și programe, în crearea și consolidarea instituțiilor, inclusiv în pregătirea cadrelor din sectorul public, dacă aceste procese și rezultate nu sunt ireversibile și nu lasă în urmă instituții puternice, imune la tentațiile unor politicieni din prezent sau viitor de a le subordona și a le re-aduce la regim de „dirijare manuală”?! Revenind la evaluări, atâta timp cât avem carențe enorme de calitate a clasei politice actuale, și mă refer la partea morală în primul rând, ca să nu mai vorbesc de alte calități, îmi vine în gând citatul din comedia lui Griboedov “Горе от ума”: „А судьи кто?”.

Spuneați mai sus că în 2013 a fost o creştere record de 9,4%. Este adevărat, dar un an înainte a fost o descreştere, iar în 2014 – recesiune. De ce Moldova nu a avut şi nu are măcar 10 ani de creştere economică continuă de 8-9% pe an?

Aveți dreptate, deseori economia noastră evoluează pe sinusoidă, dar adevărat este și că în perioada anilor 2010-2013, adică a 4 ani consecutivi plini, când am fost vicepremier si ministru responsabil de domeniul economic, rata medie de crestere economică a fost de cca 5%.

Sunt doi factori structurali importanți, de care depinde economia Moldovei și care uneori ne destabilizează evolutia economica: primul este dependenţa exagerată de agricultura primară, ponderea căreia în PIB este de circa 14% - aceasta la rândul ei fiind dependentă in functie liniară de capriciile naturii-mame, şi al doilea - dependenţa exagerată de unele pieţe externe.

În consecinţă, dacă într-un an condiţiile climaterice sunt nefavorabile, aceasta se resimte în economie şi invers. Am avut secetă severă în 2011 şi asta s-a văzut în PIB-ul acelui an, dar și al anului următor. La fel, am avut embargo comercial din partea Federației Ruse în 2014 la fructe, vinuri și alte produse cu pondere importantă în totalul exporturilor, vedem amprenta imediată pe evolutia economiei per ansamblu.

Sigur că avem nevoie de creștere economică continuă și o evoluție de 4-5% anual este departe de cele 8-10% râvnite, dar un așa ritm de creștere necesită în primul rînd investiții pe potrivă, publice și private, locale și, foarte important – străine, adică cunoștințe și tehnologii performante, produse și piețe noi. Iar acestea nu vin într-o țară marcată de instabilitate, atât politică, cât și instituțională, ale regulilor de joc, unde orice guvernare nouă începe a revizui din temelie tot ce a făcut guvernarea anterioară și de unde, între timp, continuă să plece oamenii.

Toate problemele societatii trebuie sa fie pe agenda guvernării, dar este crucială prioritizarea eforturilor și focusarea pe cele mai stringente provocări. Printre acestea, de departe, cea mai stringentă este exodul populației economice active, în special tinerii, pe care îi interesează prezentul și viitorul lor aici, acasă și nicidecum vendetele politicienilor. Este o temă complexă, ce merită un interviu aparte.



Oportunitati